Cu siguranță știm cu toții ce înseamnă “dor”, ce înseamnă când îți lipsește ceva sau cineva: o sora, un frate, un animal, ursulețul de plus cu care dormeai acasă la părinți, cafeaua de după ore cu prietena din liceu.
Pentru mine, dorul de România și de familia acolo, de oamenii dragi și de locurile cunoscute, de dulcea noastră limba și de sufletul românesc se manifestă în diferite moduri.
Câteodată, simt un dor gingaș, că un alean să vorbesc cu cineva în românește și atunci îmi sun sora sau mama să vorbim vrute și nevrute.
Alteori, simt o nostalgie adâncă și rememorez plimbările pe străzile din Român, mâncând covrigi și punând lumea la cale cu prietenele mele din liceu.
De obicei, resimt cel mai tare dorul de România în perioada Paștelui sau a Crăciunului. Când miroase în casă a cozonaci și scorțișoară, atunci mă copleșesc amintiri din perioada copilăriei mele.
Dar de unde vine acest dor de fapt?
De fapt, dorul are la bază nu lucruri propriu-zise, ci un amestec de stări psihologice: nevoia de a fi iubit, dorința de a te simți protejat, nevoia de siguranță între cei dragi.
În momentul în care pleci într-o țară străina, tu practic eșți privat de toate acestea. Nu te simți iubit și acceptat, nu te simți protejat de cei din jur și nu te simți în siguranță. Adică ți-e dor de tot ce aveai înainte.
Deci, dorul de România nu este propriu-zis dorul de casă în care ai crescut, dorul de ursulețul de plus sau dorul de vecinii de lângă tine. De fapt ție îți lipsește că vecinii știau cum te cheamă, îți lipsește faptul că părinții sau frații tăi te ascultau și te sfătuiau în orice problemă aveai, îți lipsește stabilitatea și securitatea casei părinților în care ai stat 20 de ani încontinuu, îți lipsește comfortul emoțional dat de ursulețul de plus, nu de bucata textilă în sine.
Nu îți lipsesc lucruri sau situații, ci îți lipsesc sentimentele de acceptare, securitate și protecție pe care acele lucruri și situații ți le dădeau.
