Și poate e firesc să fie așa! Poate că am obosit, sau doar mă maturizez, habar nu am. Dar simt că am început să simt că nu mai vreau să spun oricui ce fac, ce gândesc sau ce simt, ce am, sau dacă am, dacă îmi lipsește ceva, unde plec, cu cine plec, ce dureri am, ce temeri…
Și nu mai simt nevoia să mă explic în fața celor care mă pricep greșit, în fața celor care nu mă înțeleg, să mă justific în fața celor nemulțumiți de mine și care trăiesc cu impresia că le datorez ceva. Nu am nevoie în viața mea de oameni care nu mă acceptă exact așa cum sunt, care nu mă înțeleg. De-a lungul timpului am învățat cât de important este să nu încerci să schimbi oamenii din jurul tău, să îi accepți exact așa cum sunt ei, cu bune și cu rele, să te bucuri de fiecare reacție pe care o au indiferent dacă este o reacție plăcută sau mai puțin plăcută.
Nu mai simt nevoia să îi conving pe alții de iubirea mea , de intențiile mele. Pot iubi detașat și strict atât cât îmi este permis.
Simt nevoia să mă protejez pe mine însămi de orice îmi consumă inutil energia și timpul, de conflicte sau discuții în contradictoriu. De aceea, prefer de multe ori să nu îmi spun punctul de vedere. Indiferent dacă îmi place sau nu ceea ce aud. Indiferent dacă sunt sau nu de aceeași părere.
Și mai simt că nu ar trebui să mă implic prea mult în viețile altora, ci să îi las să fie exact așa cum vor, să facă alegeri după bunul plac, chiar dacă ele sunt greșite…Am obosit să vorbesc în zadar, să duc muncă de lămurire și apoi să devin neplăcută celor care își doresc să audă doar ceea ce le place. Nu este treaba mea, nu se merită să mă stresez pentru niște lucruri inutile.
Eu nu am avut niciodată o Alexandra în viața mea. Nu a fost nimeni care să lupte cu mine, care să îmi poarte de grijă, care să mă asculte cu răbdare și să mă sfătuiască, să mă apere în fața altora și să mă apere de mine însămi, să îmi justifice acțiunile, să mă ajute în momente de cumpănă, să îmi aline singurătatea, dorurile, durerile, să încerce să îmi aducă bucurii și să îmi facă viață mai frumoasă.
Cred că am fost destul a altora și că a sosit timpul să o țin pe Alexandra doar pentru mine. Să fiu Alexandra a mea. Să o iubesc și să o îndrum și să o ascult. Indiferent dacă e bine sau rău. Asta o să îmi aducă și mai multe trăiri, și mai multă experiență de viață. Nu am nevoie de nimic mai mult!
Indiferent de ceea ce îmi rezervă viitorul, sunt pregătită să lupt. Să iau totul așa cum se cuvine.
Alexandra a mea, te iubesc! Ești minunată!
Cu drag,
Eu.
